Mergeam eu, tanara si nelinistita prin Ferentari, bucuroasa ca mi-am aranjat urmatoarea plecare fara prea multe incidente cand, de nicaieri, aud o voce tare cunoscuta strigandu-mi numele - mai intai incert, urmand sa ma recunoasca total. Si-n tot intervalul asta debusolarea mea crestea invers proportional. No bun, merg mai departe. Vocea dupa mine. Apoi brusc, la fel de brusc si inexplicabil, m-a trasnit explicatia.
Era august, undeva pe la sfarsit, daca nu chiar septembrie. 2009 - asta imi amintesc sigur. Am hotarat atunci ce iau cu mine si ce ramane. Pana acum, vocea si trupul caruia ii apartine, s-au numarat printre lucrurile care au ramas. Ingropate de vii printre perne si alte maruntisuri, in dulapul de pe hol, in garaj, in beci, sub pat. Oriunde s-a gasit loc.
Acum au inflorit in mine ca o primavara prematura peste care s-a turnat prea mult catalizator. Vocea, trupul sunt ambele ale tatalui. Si inca nu m-am decis daca as fi preferat sa fie cel ceresc sau nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu