Se afișează postările cu eticheta prima zi in care n-a mai fost nimeni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta prima zi in care n-a mai fost nimeni. Afișați toate postările
sâmbătă, 17 martie 2012
joi, 2 februarie 2012
sâmbătă, 10 aprilie 2010
revelatie
am nodul asta in stomac despre care nu-mi pot da seama cum as putea sa-l scot (inca) asa ca mi-am facut o eticheta pe blog. this might work :)
joi, 25 martie 2010
ideea e sa te si opresti
Sunt un om simplu cu unele momente colorate.
Se facea ca mergeam pe o strada. Nu stiu unde era strada asta, dar jucam rolul omului simplu perfect. Totul identic cu scenariul. Trebuie sa fiu o actrita buna, dar acesta nu este rolul meu.
Se facea ca mergeam pe o strada. Doua felinare palpaiau timid pe marginea drumului, iar dincolo de acestea drumul era inghitit de bezna. Poate asa e si in viata, nu poti sa vezi decat ceea ce e luminat.
Se facea ca mergeam pe o strada si ma gandeam ce coloana sonora minunata au pus la filmul asta. Sunt melodiile pe care le ascult cu cea mai mare placere, dar acesta nu este rolul meu. Viata mea este altfel, mai colorata.
Se facea ca mergeam pe strada asta de care va tot spun si imi doream sa fi avut macar o plasa in mana sau o geanta pe umar, dar n-aveam nimic. Pur si simplu mergeam pe strada aia in jos, cu palma in fund, cum s-ar zice. Si atunci mi-am dorit ca rolul acesta sa nu se mai asemene deloc cu mine.
Se facea ca mergeam pe strada asta si, impredictibil, m-am oprit, desi toti din platou imi spuneau sa continui, ca totul e perfect si cica nu au mai gasit pe nimeni atat de buna ca mine in rolul asta de om simplu care merge pe o strada luminata de doua felinare cu palma in fund. Si atunci mi-am zis "eu nu mai sunt un om simplu, iar momentele alea colorate, bucatelele alea de asa zisa fericire, mereu s-au facut gri".
Se facea ca mergeam pe o strada. Nu stiu unde era strada asta, dar jucam rolul omului simplu perfect. Totul identic cu scenariul. Trebuie sa fiu o actrita buna, dar acesta nu este rolul meu.
Se facea ca mergeam pe o strada. Doua felinare palpaiau timid pe marginea drumului, iar dincolo de acestea drumul era inghitit de bezna. Poate asa e si in viata, nu poti sa vezi decat ceea ce e luminat.
Se facea ca mergeam pe o strada si ma gandeam ce coloana sonora minunata au pus la filmul asta. Sunt melodiile pe care le ascult cu cea mai mare placere, dar acesta nu este rolul meu. Viata mea este altfel, mai colorata.
Se facea ca mergeam pe strada asta de care va tot spun si imi doream sa fi avut macar o plasa in mana sau o geanta pe umar, dar n-aveam nimic. Pur si simplu mergeam pe strada aia in jos, cu palma in fund, cum s-ar zice. Si atunci mi-am dorit ca rolul acesta sa nu se mai asemene deloc cu mine.
Se facea ca mergeam pe strada asta si, impredictibil, m-am oprit, desi toti din platou imi spuneau sa continui, ca totul e perfect si cica nu au mai gasit pe nimeni atat de buna ca mine in rolul asta de om simplu care merge pe o strada luminata de doua felinare cu palma in fund. Si atunci mi-am zis "eu nu mai sunt un om simplu, iar momentele alea colorate, bucatelele alea de asa zisa fericire, mereu s-au facut gri".
marți, 16 martie 2010
ochii care nu se vad, se uita
Oamenii care m-au influentat au aparut mereu subit si la fel de brusc s-au schimbat si relatiile dintre noi (in mai bine sau mai rau, iar mai apoi in mai rau).
Am inceput sa fiu oricand pregatita sa dau drumul fara sa rup prea multe sfori si fara sa vreau mai apoi sa le innod. Am inceput sa cred ca rareori se intampla ca bratele pe care le vreau aici pana cand moartea ne va desparti se adeveresc a ramane bratele ravnite si dupa zeci, sute de zile petrecute impreuna. Suprasaturatie. Si totusi, nu incetez sa caut doua buze dimineata, la pranz si seara, in speranta ca tot acestea vor fi cele langa care o sa ma ninga si iarna viitoare, insa stiu ca nu e ultima persoana care ma va face sa gandesc ca o viata nu e de ajuns sa-mi consum iubirea.
Ochii care nu se vad, se uita. Si cum ramane cu cei ce se vad zilnic?
Am inceput sa fiu oricand pregatita sa dau drumul fara sa rup prea multe sfori si fara sa vreau mai apoi sa le innod. Am inceput sa cred ca rareori se intampla ca bratele pe care le vreau aici pana cand moartea ne va desparti se adeveresc a ramane bratele ravnite si dupa zeci, sute de zile petrecute impreuna. Suprasaturatie. Si totusi, nu incetez sa caut doua buze dimineata, la pranz si seara, in speranta ca tot acestea vor fi cele langa care o sa ma ninga si iarna viitoare, insa stiu ca nu e ultima persoana care ma va face sa gandesc ca o viata nu e de ajuns sa-mi consum iubirea.
Ochii care nu se vad, se uita. Si cum ramane cu cei ce se vad zilnic?
vineri, 5 martie 2010
where is my mind?
Azi se implineste o luna de cand am tras ultimul fum. Inca nu m-am hotarat cum sa sarbatoresc.
miercuri, 10 februarie 2010
this is the dead-end road you've been walking on
Your window is no longer the only one to light my way in the dark.
No more emptiness/loneliness/fear of going to sleep alone.
No more emptiness/loneliness/fear of going to sleep alone.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)