non, je ne regrette rien

Mergeam eu, tanara si nelinistita prin Ferentari, bucuroasa ca mi-am aranjat urmatoarea plecare fara prea multe incidente cand, de nicaieri, aud o voce tare cunoscuta strigandu-mi numele - mai intai incert, urmand sa ma recunoasca total. Si-n tot intervalul asta debusolarea mea crestea invers proportional. No bun, merg mai departe. Vocea dupa mine. Apoi brusc, la fel de brusc si inexplicabil, m-a trasnit explicatia.

Era august, undeva pe la sfarsit, daca nu chiar septembrie. 2009 - asta imi amintesc sigur. Am hotarat atunci ce iau cu mine si ce ramane. Pana acum, vocea si trupul caruia ii apartine, s-au numarat printre lucrurile care au ramas. Ingropate de vii printre perne si alte maruntisuri, in dulapul de pe hol, in garaj, in beci, sub pat. Oriunde s-a gasit loc.

Acum au inflorit in mine ca o primavara prematura peste care s-a turnat prea mult catalizator. Vocea, trupul sunt ambele ale tatalui. Si inca nu m-am decis daca as fi preferat sa fie cel ceresc sau nu.

nu stiu cum se face, dar mereu reusesc sa ma mut langa un santier. argh!

niciodata nu m-am dat in vant dupa barci. chit ca se numeau bateau mouche, iaht sau canoe. inca nu stiu de ce am coborat atunci pe mal, pana aproape de apa. si nu pot sa-mi inchipui de ce m-am lasat convinsa.

am trait in acel apartament calduros cel mai placut decembrie. noi doua, pisica, nenumaratele cani de ceai, cartile. muzica ce nu se oprea niciodata.

ne-am ucis

citeam. cu un pahar de vin langa mine, langa fereastra. asta e modul meu preferat de a intoarce paginile, altfel nu merge. scartaie.


citeam si m-am oprit brusc. eram cu spatele la tine. mi-am asezat capul in maini si fara sa ma gandesc, sa imi pun problema daca e bine sau nu, fara sa cantaresc valoarea cuvintelor mele, te-am intrebat - de ce ai tradat-o?


ti-am simtit toate cuvintele lovindu-se, incercand sa iasa. zeci de explicatii fulgerand prin circuite, toate incapabile sa ia calea aerului, sa-mi ajunga la urechi. ti-ai rasucit cu multa ura carnea, ura ca am intrebat, ca am stiut fara sa-mi spui.


dupa o vreme ai incetat sa-ti mai chinui mintea, sa cauti sau sa gasesti o explicatie. ai preferat tacerea. un cadavru s-a asternut atunci intre noi - cunoasterea a injunghiat aerul, neasteptarea l-a sufocat. si maine, si peste un an, daca ne-am intalni, ar fi tot acolo, plutind in aer, inclestandu-ti maxilarul, astupandu-mi urechile.

intr-o alta dimineata, dintr-un alt an, incepea sa ploua si-mi aprindeam o noua tigara. ne-am certat fara vreaun motiv clar sau din prea multe. nu mai stiu.

iti simteam artere pulsand sub piele. imi venea sa mor.

apoi totul a fost bine multa vreme, asa, fara niciun avertisment.

muzici de voie buna

juxtapunere

nici nu mai stiu cat a trecut. cred ca 2 ani sau poate mai putin. te priveam de pe partea cealalta a strazii, printre masini si prea multi oameni.

aproape 2 ani de cand nu mai stiu nimic de tine, desi revii cu incapatanarea unui bumerang in memorie.

2 ani de cand am facut stanga-mprejur cu inima palpitand si mi-am promis sa fiu eu, intr-un alt oras, intr-o alta tara, cat mai departe.
2 ani de cand am stiut ca voi uita, cu siguranta, toate radacinile.
2 ani de cand m-am intors, cu ochii mari si goi de tine, acasa si-am vrut sa fiu doar eu intr-o casa plina de mine.
2 ani de cand ma intreb daca mai locuiesti in aceeasi camera, daca mai cunosti aceeasi oameni, daca mai iubesti acelasi trup.

2 ani presarati cu aceleasi instabilitati, scurte povesti la plural si nicio rezolvare.
2 ani de cand astept cu nerabdare ziua in care voi fi uitat cum arati.

papilon

- Em?
Da.
- Arat bine in pijamalele astea?
Ma aplec si-ti raspund la ureche: Lexule, suntem 3 in salonul asta in limba dupa tine si daca mai stai mult pe aici, cred ca baba de langa geam o sa inceapa sa-ti faca avansuri. Si uite ce camasa de noapte misto are...
Surasul tau obosit si strengaresc ma asigura ca lucrurile stau mai bine.

 Slalom printre masini. Mara injura din dreapta in draci "da-te in biiip mea la o parte", "ma biiip biiip ce biiip mea ti-ai gasit sa iesi si tu acum?" (iti jur ca nu am auzit-o niciodata vorbind in halul asta, desi unele situatii i-au permis); Emi e verde la fata, as putea sa o pun in fata oricarui semafor ca sa nu mai astept.

- Lexule, ai mancat ceva azi?
Nimic.
- Haide, scumpo, spune ceva...
Cuvinte indescifrabile.

 - Ametesc...
Stai jos. Nu te mai ridica, te rog eu fain. Urmatoarea secunda chem intariri. Ai cazut, copil, iar eu nu am putut niciodata sa te ridic.

 Haide, copil scump, dormi acum, nu te mai gandi la sex-appeal.
- De ce a trebuit sa lesin ca sa imi spui asa..."copil scump"?
Cuvintele cu adevarat mari necesita destul de mult timp pentru a fi rostite. Si cum noi n-am cunoscut sincronizare...

 - Vreau sa ma duci acasa.
Cand te hotarasti unde anume e acasa, te duc.
 - Crezi ca am gresit?

Cred ca ai ales. Un drum s-a bifurcat si ai ales poteca mai putin umblata, dar ai ales bine; ai ales drumul care face diferenta. Mergi inainte.

 Cand dormi esti la fel de scumpa ca acum mult timp in urma, astfel incat imi vine sa te strang in brate intr-o exacerbare emotionala si sa sar in sus de bucurie: te-ai intors! Dar te privesc pentru a doua oara si senzatia dispare. Tu esti tu. Eu sunt eu.

nu a mai ramas nimic din ce a fost. nici mcar o farama. ceva de care sa ma agat cand ma strangi in brate (si chiar ma strangi, dar nu sunt mainile pe care le stiu; cu venele gata sa explodeze de la caldura, mainile tale nu mai sunt ale mele. au fost?).

I've got my head and my heart on the dance-floor. (*)

p.s: happy b-day! ;)

it's all coming back to me

totul (f*ck! re)incepe cu un "help needed: am pierdut autobuzul si trebuie sa ajung in jumatate de ora pe colina. if I don't get there in time, I'm a dead person which means you'll never ever get to see my mauve converse sneakers"

si te roaga sa ramai sa-i asculti discursul, ca doar "te-ai ridicat deja din pat, nu mai fi atat de antisociala" and so you stay because she promised that you won't die if you listen to some unfriendly (I'd add: frustrated, cranky, gross-minded, macho, perky, bossy) guys talking about how crappy our educational system is.

and then it's her turn to speak and you unwillingly stop listening to what she pleads for or against, and start paying more attention to her moves, trying to find something that betrays her bustle. but you can scarcely notice any sign. and right then, in the middle of her speech, you realize that she's still there, in your heart, untouched by all the (so called + real, let's say) lovers who've been coming after her. you know that's not the right thing to feel, but you just can't help it.

it's as though all gods love me and hate me at the same time.

another day, same drama

I hate it when I see you like this, unable to stand up and scream. And you don't try to make it less painful. You're not making it bearable because you simply can't bear it. But who am I to judge or argue about taking the best decision out of all the possibilities when I myself can't?

Living is not as easy as siting on a fence and waiting for the wind to whistle a happy song. Living is all the shitty stuff we've been doing. And just when you think it's over, there comes another one.

?

am scuipat din mine ultima farama de noi.

sunt o panza goala ce-si asteapta artistul in coltul cel mai luminat de camera

revelatie

am nodul asta in stomac despre care nu-mi pot da seama cum as putea sa-l scot (inca) asa ca mi-am facut o eticheta pe blog. this might work :)

distorted heart

sometimes, when I read your hidden words, I feel like killing everyone who has ever harmed you. i know you've never wanted this. you're not one of those people who'd kill in the name of justice.

there is something inside you untouched by monsters.

you suffer again and again because your wounds are far from being healed. and there is no promise of salvation for anyone. you cure although you suffer, but it will not save you. you cure, and you will not rise in glory.


p.s: my head is full of your words all tangled and hanging there. you have put them there, with thought and care. no empty person could have done something so beautiful.

dying is fine. living is better

imi ia in jur de 2 milisecunde sa stiu ca esti aici. si ca ai sa ramai si maine. imi redai zilnic siguranta printr-o imbratisare si zeci de soapte in noptile in care mos Ene nu vrea sa vina si pe la mine. nu ripostezi niciodata. nu imi refuzi niciodata nimic. uneori ma intreb ce fel de corzi elastice iti sunt nervii si cat iti vor mai rezista timpanele.

destul.


p.s: pentru ca imi adori fiecare cadere

ideea e sa te si opresti

Sunt un om simplu cu unele momente colorate.

Se facea ca mergeam pe o strada. Nu stiu unde era strada asta, dar jucam rolul omului simplu perfect. Totul identic cu scenariul. Trebuie sa fiu o actrita buna, dar acesta nu este rolul meu.

Se facea ca mergeam pe o strada. Doua felinare palpaiau timid pe marginea drumului, iar dincolo de acestea drumul era inghitit de bezna. Poate asa e si in viata, nu poti sa vezi decat ceea ce e luminat.

Se facea ca mergeam pe o strada si ma gandeam ce coloana sonora minunata au pus la filmul asta. Sunt melodiile pe care le ascult cu cea mai mare placere, dar acesta nu este rolul meu. Viata mea este altfel, mai colorata.

Se facea ca mergeam pe strada asta de care va tot spun si imi doream sa fi avut macar o plasa in mana sau o geanta pe umar, dar n-aveam nimic. Pur si simplu mergeam pe strada aia in jos, cu palma in fund, cum s-ar zice. Si atunci mi-am dorit ca rolul acesta sa nu se mai asemene deloc cu mine.

Se facea ca mergeam pe strada asta si, impredictibil, m-am oprit, desi toti din platou imi spuneau sa continui, ca totul e perfect si cica nu au mai gasit pe nimeni atat de buna ca mine in rolul asta de om simplu care merge pe o strada luminata de doua felinare cu palma in fund. Si atunci mi-am zis "eu nu mai sunt un om simplu, iar momentele alea colorate, bucatelele alea de asa zisa fericire, mereu s-au facut gri".

ochii care nu se vad, se uita

Oamenii care m-au influentat au aparut mereu subit si la fel de brusc s-au schimbat si relatiile dintre noi (in mai bine sau mai rau, iar mai apoi in mai rau).

Am inceput sa fiu oricand pregatita sa dau drumul fara sa rup prea multe sfori si fara sa vreau mai apoi sa le innod. Am inceput sa cred ca rareori se intampla ca bratele pe care le vreau aici pana cand moartea ne va desparti se adeveresc a ramane bratele ravnite si dupa zeci, sute de zile petrecute impreuna. Suprasaturatie. Si totusi, nu incetez sa caut doua buze dimineata, la pranz si seara, in speranta ca tot acestea vor fi cele langa care o sa ma ninga si iarna viitoare, insa stiu ca nu e ultima persoana care ma va face sa gandesc ca o viata nu e de ajuns sa-mi consum iubirea.

Ochii care nu se vad, se uita. Si cum ramane cu cei ce se vad zilnic?