non, je ne regrette rien

Mergeam eu, tanara si nelinistita prin Ferentari, bucuroasa ca mi-am aranjat urmatoarea plecare fara prea multe incidente cand, de nicaieri, aud o voce tare cunoscuta strigandu-mi numele - mai intai incert, urmand sa ma recunoasca total. Si-n tot intervalul asta debusolarea mea crestea invers proportional. No bun, merg mai departe. Vocea dupa mine. Apoi brusc, la fel de brusc si inexplicabil, m-a trasnit explicatia.

Era august, undeva pe la sfarsit, daca nu chiar septembrie. 2009 - asta imi amintesc sigur. Am hotarat atunci ce iau cu mine si ce ramane. Pana acum, vocea si trupul caruia ii apartine, s-au numarat printre lucrurile care au ramas. Ingropate de vii printre perne si alte maruntisuri, in dulapul de pe hol, in garaj, in beci, sub pat. Oriunde s-a gasit loc.

Acum au inflorit in mine ca o primavara prematura peste care s-a turnat prea mult catalizator. Vocea, trupul sunt ambele ale tatalui. Si inca nu m-am decis daca as fi preferat sa fie cel ceresc sau nu.

nu stiu cum se face, dar mereu reusesc sa ma mut langa un santier. argh!

niciodata nu m-am dat in vant dupa barci. chit ca se numeau bateau mouche, iaht sau canoe. inca nu stiu de ce am coborat atunci pe mal, pana aproape de apa. si nu pot sa-mi inchipui de ce m-am lasat convinsa.

am trait in acel apartament calduros cel mai placut decembrie. noi doua, pisica, nenumaratele cani de ceai, cartile. muzica ce nu se oprea niciodata.

ne-am ucis

citeam. cu un pahar de vin langa mine, langa fereastra. asta e modul meu preferat de a intoarce paginile, altfel nu merge. scartaie.


citeam si m-am oprit brusc. eram cu spatele la tine. mi-am asezat capul in maini si fara sa ma gandesc, sa imi pun problema daca e bine sau nu, fara sa cantaresc valoarea cuvintelor mele, te-am intrebat - de ce ai tradat-o?


ti-am simtit toate cuvintele lovindu-se, incercand sa iasa. zeci de explicatii fulgerand prin circuite, toate incapabile sa ia calea aerului, sa-mi ajunga la urechi. ti-ai rasucit cu multa ura carnea, ura ca am intrebat, ca am stiut fara sa-mi spui.


dupa o vreme ai incetat sa-ti mai chinui mintea, sa cauti sau sa gasesti o explicatie. ai preferat tacerea. un cadavru s-a asternut atunci intre noi - cunoasterea a injunghiat aerul, neasteptarea l-a sufocat. si maine, si peste un an, daca ne-am intalni, ar fi tot acolo, plutind in aer, inclestandu-ti maxilarul, astupandu-mi urechile.

intr-o alta dimineata, dintr-un alt an, incepea sa ploua si-mi aprindeam o noua tigara. ne-am certat fara vreaun motiv clar sau din prea multe. nu mai stiu.

iti simteam artere pulsand sub piele. imi venea sa mor.

apoi totul a fost bine multa vreme, asa, fara niciun avertisment.

muzici de voie buna

juxtapunere

nici nu mai stiu cat a trecut. cred ca 2 ani sau poate mai putin. te priveam de pe partea cealalta a strazii, printre masini si prea multi oameni.

aproape 2 ani de cand nu mai stiu nimic de tine, desi revii cu incapatanarea unui bumerang in memorie.

2 ani de cand am facut stanga-mprejur cu inima palpitand si mi-am promis sa fiu eu, intr-un alt oras, intr-o alta tara, cat mai departe.
2 ani de cand am stiut ca voi uita, cu siguranta, toate radacinile.
2 ani de cand m-am intors, cu ochii mari si goi de tine, acasa si-am vrut sa fiu doar eu intr-o casa plina de mine.
2 ani de cand ma intreb daca mai locuiesti in aceeasi camera, daca mai cunosti aceeasi oameni, daca mai iubesti acelasi trup.

2 ani presarati cu aceleasi instabilitati, scurte povesti la plural si nicio rezolvare.
2 ani de cand astept cu nerabdare ziua in care voi fi uitat cum arati.